APORTUL HIDRIC ȘI CETODIETA IN BOALA CRONICA DE RINICHI

APORTUL HIDRIC

Aportul hidric (ingestia de lichide neîndulcite, de preferat apă plată cuantificată în ml/24 h) în boala cronică de rinichi este cuantificat ca fiind 30-35 ml/kgc/zi. Este extrem de importantă monitorizarea cantității de lichide ingerate, în special în rândul vârstnicilor pentru a evita deshidratarea, însă este necesară și monitorizarea cantității de urină eliminată în decursul unei zile, termen medical descris ca diureză. Aceasta la o persoană sănătoasă este de minimum 700 ml/24 ore.

De cele mai multe ori, există situații în care boala cronică de rinichi este asociată cu alte patologii în care riscul de deshidratare este semnificativ (sindrom diareic, vărsături, frebră, poliurie semnificativă secundar diabetului zaharat). Administrarea unor medicamente precum diureticele amplifică diureza, astfel echilibrul hidric necesită ajustare. În aceste cazuri particulare păstrarea unei evidențe zilnice în ceea ce constă greutatea corporală este imperios necesară. Așadar, cântărirea în același moment al zilei a acestor pacienți cu scopul de a evidenția o posibilă scădere în greutate sau exces  trebuie efectutată.

Senzația de sete nu este singurul motiv pentru a vă hidrata. Crearea unui obicei de a consuma lichide constituie o alternativă ușoară, rapidă și necostisitoare de a preveni starea de deshidratare.  După cină, se evită consumul excesiv de lichide pentru a nu amplifica necesitatea de a micționa pe parcursul nopții. Aportul liber de lichide este permis la pacienții care nu prezintă semne clinice precum apariția edemelor declive și o diureză în limite optime. 

Consumul de alcool este complet interzis în rândul acestor pacienți. Necesitatea intervenției nutriționale prin informare, educare și instruire dietetică, într-o formulă multidisciplinară deține un rol primordial în managementul de lungă durată al bolii cronice de rinichi. Totodată, diagnosticul precoce, tratarea cauzei și respectarea tratamentului inițiat de către medicul curant aparțin conduitei terapeutice ideale pe termen nedeterminat.

CETODIETA

Sunt cunoscute 4 categorii de diete cu un aport proteic redus, respectiv dieta mediteraneeană, despre care s-a făcut referire într-un articol adiacent de pe Blogul Medical Dennutrition, dietele vegane clasice, dietele vegane cu aport proteic minim (0.6 g/kgc/zi proteine) și cu suplimentare de cetoanalogi și aminoacizi și, nu în ultimul rând, dieta vegană cu alimente non-proteice. Cea din urmă este extrem de dificil de a fi pusă în practică, fiind de altfel o provocare atât din partea specialistului, cât și din partea pacientului, fiindcă sursele alimentare folosite în cadrul acestei diete constau în fructe, legume proaspete, îndulcitori naturali, tapioca, ierburi aromatice, alimente care nu acoperă un necesar optim din punct de vedere micro și macronutriental.

Cu toate că poate asigura întregul necesar de aminoacizi esențiali (aminoacizi indispensabili organismului, pe care acesta nu îi poate sintetiza, necesarul provenind excepțional din alimentație- sunt în număr de 8, respectiv leucină, izoleucină, lisină, metionină, fenilalanină, valină, triptofan, treonină), cetodieta este o categorie de dietă intens hipoproteică, caracterizată printr-un aport de sub 0.6 g proteine/kgc/24 ore. Astfel, aceasta necesită suplimentare proteică condiționată de tip mixtură sub formula aminoacizi/săruri calcice. Acesta va fi stabilit exclusiv sub îndrumarea medicului curant. 

Indicația pentru instituirea unui regim alimentar de tip cetodietă o constituie o valoare a RFG (rata a filtrării glomerulare, instrument calculat cu o formulă standard, care evidențiază gradul de avansare a bolii cronice de rinichi, respectiv funcția renală) sub 30 ml/min/1.73 m2. Acest regim nutrițional se va insitui doar în cazul în care statusul nutrițional nu este încă compromis, dacă există o atitudine pozitivă din partea pacientului.

Divizarea macronutrienților poate fi realizată astfel: 3-7 % din totalul caloric este atribuit proteinelor, un procent de maxim 30 % – grăsimi, diferența obținutăconstituind-o glucidele/carbohidrații. 

S-a dovedit prin mai multe studii clinice în acest domeniu că cetodieta împiedică progresia abruptă a bolii cronice de rinichi indeferent de cauza generatoare cu aproximativ 12 luni, prin amânarea necesității dializei. Un al avantaj al acesteia îl constituie reducerea încărcării de azot care suprasolicită funcția renală, creșterea sintezei de proteine și scăderea degradării acestora în organism. De asemenea, prin aportul calcic și reducerea aportului de fosfat proteic alimentar, se va corecta dezechilibrul fosfocalcic și ameliorarea hiperparatiroidismului secundar. Un alt aspect interesant care trebuie precizat este reprezentat de faptul că la pacienții cu diabet zaharat nu s-a identificat o perturbare a echilibrului glicemic, dat fiind faptul unui consum crescut de glucide cu absorbție lentă.

Pe lângă beneficiile descrise anterior, există și contraindicații ale instituirii cetodietei. Câteva dintre acestea sunt desemnate: hipercalcemia, anorexia, boli digestive în care absorbția este dificilă sau inexistentă, intervenții chirurgicale, sarcină și alăptarea, aderență scăzută la recomandările prescrise.

Chiar dacă în continuare există contestații cu referire la acest abord nutritional în rândul pacienților cu boală cronică de rinichi, aceasta s-a dovedit a fi o variantă utilă în conduita terapeutică complexă, însă sub monitorizarea unei echipe multidisciplinare medicale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: